„Rodica, prietena mea, a venit la mine la serviciu și mi-a spus că e amanta soțului meu. Am încremenit când am auzit. Mai mult, era gravidă cu bărbatul meu și voiau să facă nuntă. O lună mai târziu am divorțat, dar ce-a aflat el apoi despre proaspăta nevastă i-a făcut praf toată viața.”

M-am gândit să vă scriu pentru că, acum vreo șapte ani, când mi-am amanetat verigheta, căci era musai să fac rost de bani, mi s-a spus că nu e bine să fac asta, că e semn rău. Curând, eu si sotul meu am divorțat si de aceea mă tot întreb de atunci: oare noi doi am fi fost azi tot împreună, dacă nu aș fi lăsat-o acolo, chiar dacă știam că el iubea o altă femeie urma să aibă un copil cu ea? Mă îndoiesc, dar cine știe?!

Nu am fost o fire superstițioasă și nici n-am crezut niciodată în farmece, așa cum este o prietenă de-a mea care, pe lângă faptul că își ghidează viața după superstiții, mai este și de-a dreptul terorizată de tot felul de „semne” pe care, chipurile, le găsește pe covorașul de șters picioarele, de la ușa ei. Este convinsă că o vecină de palier îi face farmece ca să-i ia bărbatul.

De câte ori mă duceam la Elena, îmi povestea despre chestiile bizare pe care le găsea la ușă sau îmi spunea că nu e bine să ștergi masa cu un șervețel de hârtie, pentru că atragi sărăcia, că nu e bine să verși oțetul pe masă, că ai scandal în casă și alte asemenea lucruri. De la o vreme, am început s-o evit pentru că nu mai suportam să-i ascult lamentările. Elena avea un băiat, Marius, elev de liceu, un nebun și jumătate, care îi făcea maică-sii zile fripte. M-am întrebat, la un moment dat, dacă nu cumva el era au-torul „farmecelor” pe care și le imagina Elena, dorind să o aducă la exasperare.

Într-un fel, mă amuzam, dar știți cum se spune, că nu e bine niciodată să râzi de răul altuia, pentru că nu știi când te lovește și pe tine…

Iată că, într-o zi, fiica mea, Mara, elevă în clasa a XI-a, a fugit de acasă, fără să-mi dea vreo explicație. în ziua aceea, le-am sunat pe toate prietenele ei, m-am dus la școală, am colindat străzile din zori și până în noapte, sperând să o găsesc. Nimic… Soțului meu, care era plecat pentru câteva luni în străinătate, nu i-am spus nimic, sperând că situația va reveni la normal. Oricum, în ultima vreme, dacă-i spuneam ceva, îmi răspundea indiferent:

— Nu am timp de așa ceva. Nu te poți ocupa singură? Lasă, că știi să le rezolvi pe toate…

Am apelat imediat la o cunoștință de-a noastră, Marius, care lucra în Poliție. Mi-a promis că se va ocupa personal de dispariția Marei, dar era convins că fiica mea nu pățise nimic grav.

— S-o fi îndrăgostit lulea și s-a mutat la iubitul ei, am avut multe cazuri de-astea… Hai, du-te acasă! Poate că a venit și Mara, cine știe?!

Vorbele lui nu m-au liniștit, însă. Trei zile și două nopți am plâns încontinuu, până când Marius m-a sunat și mi-a spus că a găsit-o pe Mara.

— Hai cu mine! Se droghează într-un cartier mărginaș, într-o clădire părăsită…

Mara, când m-a văzut, a început să țipe la mine să plec, că ea nu mai are familie și nu se mai întoarce acasă niciodată. Marius a intervenit imediat:

— Dacă nu vrei acasă, poate vrei să vii la Poliție! i-a spus, aspru. In cinci minute, vor fi toți amicii tăi ridicați și locul cură-țat!

Eu priveam în jur și nu-mi venea să cred că tot ceea ce vedeam era aievea. Erau mai mulți, fete și băieți. Dormeau pe jos, pe niște saltele îmbâcsite, adunate probabil de la gunoaie; toți, absolut toți, aveau brațele vinete de la „dozele” pe care și le injectau.

Mara a venit acasă după mari insistențe și de teama Poliției. Eu am răsuflat ușurată, dar, după ce a făcut baie și a mâncat ceva, a început să tremure îngrozitor. Când se chircea, când se făcea covrig, când mușca din pernă și se zvârcolea în pat… M-am speriat tare, de unde să știu că fata mea cea cuminte și ascultătoare ajunsese dependentă de droguri și acum era în sevraj?

— Ajută-mă! Am nevoie de o doză ca să mă calmez! striga ea la mine.

Am sunat la o altă prietenă, Silvia, care era și medicul meu de familie, și i-am spus ce s-a întâmplat.

— Draga mea, are nevoie de ajutor de specialitate, nu poți s-o ții acasă în starea asta. Lasă-mă să dau niște telefoane și te sun apoi… Tu stai cu Mara, dar fii atentă, n-o lăsa să plece din casă chiar dacă sare la bătaie!

Aproape o oră, cât a trecut până când m-a sunat Silvia, am crezut că-mi pierd mințile. Mara a început să urle la mine că mă urăște, că trebuia s-o las acolo unde era, că doar acolo se simțea bine, că nu-i mai pasă de nimic. Până la urmă, a trebuit s-o încui în cameră, pentru că voia să plece.

Silvia a trimis o ambulanță și Mara a fost dusă la un centru de dezintoxicare. Din păcate, după câteva zile a fugit din spital și s-a întors în „căminul” unde se simțea bine. Mi-a dat un telefon și m-a anunțat că nu mă va ierta niciodată pentru ce i-am făcut și că ea nu poate trăi fără droguri și fără prietenii ei. în plus, m-a mai amenințat și că, dacă nu-i fac rost de niște bani, nu mai vrea să audă de mine și nici n-am s-o mai văd vreodată! și că, degeaba mai vin cu Poliția acolo, că nu îi voi putea opri niciodată „să ne facem o viață mai frumoasă”.

— Mara, te rog să te întorci acasă… i-am spus, izbucnind în plâns.

— Am să mă întorc acasă curând, mamă, îți promit, dar numai cu o condiție: dacă acum îmi faci rost de niște bani!

— Pentru droguri, nu-i așa? Nici nu mă gândesc! Sunt mama ta, nu pot să te distrug chiar eu… Mara, vino acasă și acceptă un tratament ca să te faci bine…

— Vin mâine, dacă azi tu îmi dai niște bani! a zis. Pe cuvântul meu! Doar azi, mamă, și atât… Fac ce vrei tu dup-aia, dar dă-mi niște bani acum… Am să vin după-masă pe la tine să mi-i dai…

Mi-a închis, iar eu m-am prăbușit pe podea. Nu voiam să-mi ajut fata să se distrugă, nu voiam să cred că mă minte și mă agățam cu disperare de promisiunea ei de a se întoarce acasă dacă îi dădeam niște bani. De fapt, nici nu mai judecam…

N-aveam bani în casă, eram înainte de leafă, așa că m-am gândit să-mi amanetez puținele bijuterii pe care le aveam, adică verigheta, lănțișorul cu cruciuliță pe care-l primisem de la mama la majorat și inelul pe care mi-al cumpărase Călin, soțul meu, când aniversaserăm zece ani de căsnicie, singurul cadou pe care mi-l făcuse vreo-dată în cei douăzeci de ani de când eram împreună.

Mi-am scos verigheta de pe deget și m-am dus să iau lănțișorul și inelul din cutiuța în care le păstram. Am găsit doar lănțișorul, inelul nu mai era. Atunci, am dat vina pe Mara care probabil îl furase cine știe când din casetă pentru a face rost de bani. Dar ce mai puteam face? Am luat verigheta și lănțișorul și m-am dus la casa de amanet pe care o deschisese în apropiere soțul unei vecine.